Ses | Coloratori și Luminatori

În sufletul lui, însa, Color era prins într-o furtună. Și îi venea să urle că, după atâția ani în care reușise să ajungă în locul pe care și l-a dorit mereu, alături de familia pe care o visa, acum trebuia să o ia de la capăt, în cine știe ce condiții, fiind aruncat într-o aventură extrem de riscantă de niște oameni care nu știau nimic despre el. 

E ca și cum, atunci când ai visat o jucarie nouă și, după o vreme chiar o primești, să vina cineva străin să-ți spună că nu te mai poți juca cu ea și va trebui să o abandonezi. Pentru Color, viața lui de colorator era precum jucaria din povestea noastră.

Și Lumi gândea la fel. Știa însă și că, în unele momente, viața nu e doar despre lucrurile pe care le simți, ci și despre lucrurile pe care trebuie să le faci. Că, oricât de mult ar fi încercat să se opună, n-avea nicio șansa să scape de această numire ca ambasador pe planeta regină a sistemului solar. Uneori, poate n-ai chef să-ți faci tema pentru acasă, dar știi că, a două zi, la școală, e posibil să te întrebe cineva despre ea. Asta e diferența între lucrurile pe care le simți și lucrurile pe care trebuie să le faci.

Diferența dintre coloratori și luminatori era, din acest punct de vedere, una importantă. Coloratorii erau îndrăzneți, orgolioși, mereu în căutarea unor orizonturi noi. Își vedeau viața ca pe-o aventură perpetuă, de care se bucurau în fiecare minut. Trăiau pentru arta lor și colorau din dragoste pentru culori. Pentru Color, familia era singurul care îl lega cu adevărat de lumea din jur.

Munca unui colorator era, însă, legată într-un mod vital de Pluto și de mediul subteran în care trăiau. Undeva unde ajungea lumina soarelui, natura făcea toată munca. Era imposibil acolo, pentru un colorator, să își pună arta la treabă. Odată plecat de pe Pluto, Color își pierdea tocmai lucrul ce-i definise lumea până atunci. Și, dacă nu putea fi colorator, îi era teamă că nu va putea fi nimic altceva. Lui Color îi era frică de ziua plecării. Îi era frică de faptul că, atunci, o să fie … nimeni. Era îngrozit de asta. Oare va putea exista un viitor în care Color să nu fie definit de munca lui?

Luminatorii, pe de altă parte, erau antrenați să treacă peste fiecare obstacol, pe rând și să vadă întotdeauna speranța în viitor. Să accepte schimbările care se produceau, mereu și mereu, într-un vârtej de bucurie și tristețe, în viața lor. Atunci când era la începuturi, Lumi își spunea, iar și iar, în mintea ei, ori de câte ori simțea că pierde echilibrul de Luminator, că își acceptă viața. ”Îmi accept viața”, ”Îmi accept viața”, repeta într-una, până când a reușit să facă ideea asta parte din ea. 

Ca să poți lumina, aveai nevoie în primul rând de acel echilibru, de sentimentul că lumea din jur are nevoie de tine acolo, blând, nemișcat și concentrat, primind cu bucurie orice vine spre tine. Când lumina, își imagina că e un fir de iarbă, pe care vântul îl plimba mereu înainte și înapoi, fără să-l poată rupe vreodată. În timp, firul și vântul deveneau aceeași ființă. Iar Lumi avea în ea multe astfel de fire, pe care le lăsa să se unduiască liniștite în fața vieții. Asta le transmitea tuturor celor din jur. Liniștea acelui câmp mângâiat de briza ușoară ce se juca alături de firele ce-i așteptau adierea. 

Color o prinse de mână și îi zâmbi încurcat.

Și-ar mai fi zis ceva Color, doar că, în spatele lor, se-auzi o voce de copil ce fredona un cântec foarte ritmat. Nu-i puteau încă înțelege versurile, dar cântecul se apropie și, odată cu el, ajunseră la urechile celor doi cuvintele care-i dădeau viața.